Opinia Studenţească: Oameni şi locuri.

Scris de Andra PETRARIU

Miercuri, 26 Mai 2010

Lebăda cântă imnul vieţii

Nu-i poţi descoperi glasul din prima. Vorbele îi se îneacă tărăgănate şi grele. Trebuie să priveşti fix şi atent, să decantezi silabă cu silabă, ca să-nţelegi miezul lor. Dar el vorbeşte în continuare cu poftă, de parcă s-ar hrăni cu fiecare cuvânt. „Poate dacă era un accident, m-ar fi afectat moral”, spune bărbatul cu-o siguranţă încrâncenată. S-a născut într-un salon în care asistentele îşi puneau bigudiuri. Pentru prima dată, a respirat un aer cald şi înmuiat de mirosul cafelei. Dar nu şi-a putut mişca nici mâinile, nici picioarele. Apoi, pe vremea când alţi copii stâlceau „mama”, din gâtul său au ieşit silabe neştiute de vreun
dicţionar. Şi aşa a rămas, meşteşugind vorbe pe care cei ce le-auzeau, nu le puteau înţelege. „Comunicarea e viaţa mea!” încheagă Marius acum, iar vorbele sale poartă o greutate de dogmă. Le pronunţă scurt, fiindcă nimeni nu-i înţelege graiul până la capăt. „Vreau să fim egali!”, dar de data asta, cuvintele nu-i mai rănesc nici pieptul, nici gâtul. Le tastează atent, cu vârful nasului, iar ele se înnegresc pe un monitor. Marius nu e niciodată singur. Cineva din famile îi e mereu în preajmă. Poate că ar părea un om fericit.
Îmi spune că n-are de ce să se plângă şi-i mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ceea ce are. Boala lui nu-I trupească, aşa cum ochii străinilor ar putea să-nţeleagă. „Mă afectează lipsa de prieteni, lipsa de omunicare”, îmi spune parcă scâncind. S-a apropiat cum a ştiut mai bine de cuvânt, a început să scrie poezii, să se arate într-un blog, cu toate gândurile care ar fi trebuit să dovedească tuturor că „suntem la fel”. Dar „de ce tineretul preferă să stea juma’ de oră cu mine şi apoi îşi vede de viaţa lui”, încă n-a putut înţelege. Vocea lui stranie tremură de emoţie: „Dacă vrei să mă crezi, am avut prieteni, amici, dar nici unul nu a zis o dată măcar: tanti Rodica, îmbracă-l pe Marius, să-l luăm cu noi”. Ochii îi se îndreaptă spre-o tablă de lemn. Acolo, pe o plăcuţă atârnată deasupra fotoliului în care-şi macină visele, se află scrise cuvintele din care-şi trage puterea: „Viaţa e aventură, îndrăzneşe să ţi-o asumi”. Apoi, rândurile se întortochează, iar Marius îşi odihneşte gândurile pe fiecare dintre ele, de parc-ar urca trepte nevăzute spre o tărie pe care-o apără senin. „Viaţa e joc, joacă-l, e sfidare, înfrunt-o!”, în total, 19 feluri de viaţă şi 19 feluri de a o trăi se decantează în sufletul lui Marius. E înţelepciunea Maicii Teresa. La cei 31 de ani, acesta e limanul care-l face să deschidă ochii mai tare, fără să se ghemuiască în fotoliul care-l cuprinde ca o barcă împotmolită pe un covor moale, ce-acoperă paşii oamenilor care îi se adună uneori în preajmă. „Imnul vieţii” îi se oglindeşte în ochii negri, visători şi trişti, care îşi dau senzaţia că pun mereu un semn de întrebare. Din când în când, îşi ridică domol privirea către tăbliţă şi un zîmbet discret îi conturează gropiţa de pe obrazul drept. Chipul matur de bărbat, firele albe apărute înainte de vreme şi vârsta trecută de prima tinereţe nu-i arată sufletul, unul curat, de copil care pare să aştepte după o cortină, să-i vină rândul la o serbare. „Eu nu caut milă, ci vreau să dau ceea ce pot, să arăt lumii că putem fi egali”. Rimele din colţul ochilor. Marius nu a fost niciodată la şcoală. Mai întâi a învăţat alfabetul, iar apoi a citit şi s-a apucat să scrie poezii: „Marius, uite ăsta e «a» mic , ăsta e «A» mare şi el a înregistrat în căpşor. După aceea îi dădeam
să citească şi citea în gând, şi-i ziceam: ,,Măi Marius, citeşte cu voce tare să văd şi eu ce înţelegi tu”. Şi-mi citea, aşa cum putea”, îmi spune tanti Rodica, mama sa. E mândră şi îmbujorată. Fiul ei a înţeles fără să-I spună nimeni că în loc să se uite la televizor, mai bine să înveţe o rugăciune, să scrie o poezie sau să asculte muzică veche: „Aşa îl relaxează. Ascultă aşa, ca în surdină. Nu-i place gălăgia, nu-i place lumina puternică”.
Femeia vorbeşte cu aceeaşi pasiune ca Marius. „Nu-i place lumina”, şi se opreşte de parcă-ar fi descoperit taman atunci un miracol: o rază de soare îi luminează obrazul bărbatului, iar el nu se fereşte. „Nu a fost nici la discotecă, nici nu l-a tentat, ca l-aş fi dus, dar nu”. Ea i-a fost mereu aproape. I-ar fi aşternut la picioare, întreaga lume de oameni volubili şi petrecărţei, de-ar fi putut. Să afle şi Marius al ei ce înseamnă cuvântul pentru cei care-l risipesc fără să clipească. „Ştii , am plâns în viaţa asta, dar el mă încuraja, spunea: ,,măi mamă, nu trebuie să plângem, dacă plângi şi te imbolnăveşti, eu ce fac? Cui
rămân? Hai să luptăm amândoi şi cum va fi, aşa va fi, dar ştiu că eşti sănătoasă. El mă încurajează pe mine şi invers”. Îl ia în braţe şi-l mută cu grijă pe celălat fotoliu. E mult mai înalt şi mai greu decât ea, dar tanti Rodica nu are nevoie de ajutor. Doar Marius se uită neputincios şi parcă-i cere iertare cu privirea. Numai atunci când mama sa dispare după o uşă se apropie de mine, mă priveşte fix şi caută să mă facă să înţeleg o taină. ,,Ea nu ştie. Sau nu vrea să creadă. Nu e aşa, cum a spus ea, despre discotecă şi despre
risipitorii cuvântului. Lui îi pasă de ei. Dar „dacă nu-i caut eu, ei nu mă caută”, se opreşte si se uită iar la bucata de lemn prinsă de perete. „Oare goana asta după distracţie e prea mare?”, se mai opreşte o secundă, dar nu aşteaptă un răspuns. „Ei consideră că e mai util , mai frumos să plece cu gaşca, decât să stea cu mine”. Unii i-au spus că n-ar fi aşa, că nu e un pion sau un actor care să fie înlocuit într-un rol. Dar singurătatea lui l-a convins că altfel se ţesiţele sufletului de om. „Eu aşa văd!”, iar cuvintele îi sunt tari, răspicate şi pentru prima oară, clare.

Un miracol tras la indigo.

Ceva l-a făcut să creadă în miracolul naşterii sale. Apoi a crezut cu stăruinţă că menirea lui e să vorbească. Altora. Să le arate cum se cucereşte vorbirea şi ce minune e să fii înţeles. Îmi dă să citesc:

„Mă zbăteam asemenea unui peşte pe uscat
Luna strălucea pe cer,
Era ceasul când trebuia să mă nasc,
Dar puteam să şi pier”.

E una dintre primele sale poezii. Acum a adunat aproape treizeci. Ştie de la mama sa că „era cum e indigoul , albastru; nici n-a ţipat” atunci când s-a născut. I-a intrat bine în cap cât era tanti Rodica de fericită să-l aibă. I-a spus şi lui, aşa cum mi-a spus şi mie, cu o mândrie amestecată tăcut cu o vinovăţie nemărturisită: „Când m-am dus pentru naştere, aveam un metru în faţă”. Apoi, i-a „tocat ca la vrăbiuţă şi îi dădeam”, pe vremea când Marius nu putea mesteca nici hrană, nici vorbe. „Aşa ne-a fost”, iar femeia îşi strânge mâîinile a nelinişte. Marius a ştiut dintotdeauna că e un om important. Pentru ea. Aşa a început el să citească şi tot aşa a început să murmure versuri. Mai întâi numai ea îl putea înţelege. Până şi acum, după multă vreme, tanti Rodica îi este liant între el şi „cei de altă limbă”, articulată după canoane automate şi lipsite de taine. „La inceput m-am întrebat: ,,Eminescu de ce a putut să scrie poezii şi eu n-aş putea?” Apoi, văzând că a ieşit prima poezie, am fost tentat să continui şi aşa am ajuns la 30 de poezii”, îmi mărturiseşte Marius cu ochii în pământ. Martor i-a fost tot tanti Rodica. „Mai întâi, eu îi le-am scris pe caiet, toate mi le-a spus şi eu tot mai voiam să corectez, dar el ,,Nu, aşa scrii, cum îţi spun eu”. Femeia zâmbeşte. Acum e mulţumită. „Avea el o poezie foarte frumoasă cu mama. ,,Mama putere de fier şi suflet de aur”. ,,Of, Doamne, Doamne” şi-l îmbrăţişează acoperindu-l cu trupul ei mic. Marius zâmbeşte şi el. Nu poate să-i răspundă, dar cei doi se înţeleg din priviri. Ea ştie cum a început el şi prima sa carte: „Şcoala săptămînii patimilor”. Poate de asta îl şi priveşte cu nişte ochi tineri, care se alintă: „îi zgârcit, nu prea mă strigă să le văd pe toate”. Băiatul e fericit ca un magician căruia îi se preaslăvesc
tainele. Numai dacă mănâncă vreo literă, mama îi se transformă în cerber. El nu are voie să fie singur, de fapt. Nu are voie nici să scrie, nici să se simtă singur, nici măcar să vorbească de unul singur. „Păi, na! Scriind cu nasul... scrii aici, te şi uiţi acolo, mai mănâncă câte o literă şi îi mai zic ,,Măi mamă, eu sunt de acord cu ce scrii tu, dar dacă sunt pe aici strigă-mă, că uite, îţi lipseşte câte o literă. Şi atunci, el mă mai strigă”.
Vorbele îi se opresc deodată, de parcă ceva i-ar fi rupt şirul gândului. Îşi întoarce privirea de parcă ar fi spus ceva necuvenit. „Dar eu niciodată nu l-am oprit să stea lângă mine”. Apasă pe „niciodată” ca şi cum ar fi într-o sală de judecată. Ea nu e ca „mamele cu inimă de piatră”, despre care a scris Marius o poezie. „Astă toamnă am fost la Iaşi, la Adi,
băiatul mai mic, l-am dus la Mitropolie, la Grădina Botanică, sau mai mergem la țară. Na! E la mama, unde m-am născut şi e frumos, aer curat şi înfloresc copacii”. Vorbele îi se scutură repede de pe buze, asemeni unei apărări pe care nu i-a cerut-o vreodată cineva. Nici măcar Marius, care-i zâmbeşte liniştit şi curat.

China celor puţini.

De multe ori a fost fericit în viaţa lui. Întâi când a văzut că există cineva care-i înţelege vorbele ticluite numai pentru anumite urechi, precum cea a mamei. Apoi când a început să murmure versuri. Apoi când a început să deseneze slovele cu nasul. Doar ultima bucurie n-o recunoaşte c-ar fi întreagă. A încordat odată pumnul drept şi atunci a văzut că poate să iasă în lume. Atunci a primit primul cărucior electric pe care l-a putut cârmui. Acum ţine maneta căruciorului şi merge singur la cabinetul de psihologie sau la
magazin. Atunci, „afară”, s-a făcut pentru el o stradă mare pe care s-a lăsat să alunece ca pe derdeluş, privind către oamenii care se călcau pe picioare. „Asta a fost salvarea lui, a ştiut cât e ceasul şi care-s banii. Nu-l păcăleşti!”, îmi spune tanti Rodica. La început, el spera că odată cu strada, să îi se deschidă şi drumul spre China. Acolo credea c-o să înceapă să alerge de-a binelea. „Cu celule stem şi cu astea, după aia am aflat că nu-s nici de o brânză şi ne-am oprit. Nu la toată lumea prinde şi trebuia foarte mulţi bani”. Vocea femeii sună a nepăsare. Marius însă nu se clinteşte. El a văzut toţi oamenii care nu se sfiau să se ciocnească între ei. Se îndreaptă spre mine, îşi drege glasul, iar cuvintele îi şuiră încet şi sacadat. „Totuşi văd la televizor cupluri în care unul e în cărucior, aş vrea să aflu rețetele lor”. N-o să vorbească vreodată despre cât de mult şi-ar dori o familie. „Sigur că accept situaţia, dar nu pot spune nu” şi începe să tremure. Ar vrea să se ascundă de aşa o mărturisire. Iar tanti Rodica ştie de asta. Ea le ştie pe toate mai bine, aşa că explică ea ce e cu frisoanele pricinuite de vorbele acelea care l-au biciuit. „Lui i-ar plăcea, într-adevăr, o fată la care să ţină, cu care să discute, dar boala e de aşa natura
că...”, iar ochii îi se pleacă în pământ. Inspiră adânc până să-şi facă iarăşi curaj şi aproape să strige: „Na! Poate o fi un suflet şi pentru el...”. Marius tresare deodată. Ar vrea ca mama să iasă. Să nu-l mai audă în tot ceea ce spune. Deodată, ar vrea să rămână singur. „Te rog să fii băiat cuminte şi să nu vorbeşti prostii. Să vorbeşti relaxat, ca să te poată înţelege”, îi spune simplu şi răspicat. În bucătărie, pe aragaz, fierbe ceva. El mă priveşte aproape cu duioşie: „Nu-i nimic, repeţi după mine şi-mi dau seama dacă ai înţeles”. Apoi îmi poveşteşte cum „de la orez, la calculator n-a fost decât un pas. Că eu de mic alegeam cu mama orez, apoi am avut un telefon mobil tip vechi. Apoi a venit calculatorul”.
Dar tanti Rodica apare iarăşi în prag. E timpul să facem o fotografie: „Respiră adânc şi stai aşa, frumos, nu te forţa. Uită-te la mine. Nu tre’ să râzi, ce-i de râs?”, iar Marius nu râde. După ce-şi va privi chipul în poză, se va linişti, plecându-şi capul deasupra calculatorului.

Andra PETRARIU